Mai grave decât leziunile fizice ale unui avort (perforări uterine, de cele mai multe ori urmate de hemoragii mari, în urma cărora trebuie extirpat uterul, infecţii şi, nu în puţine cazuri, sterilitate) par a fi „leziunile sufleteşti“. Lucrurile se complică şi mai mult atunci când apare aşa - zisul sindrom post - avort, recunoscut de specialişti ca o boală severă a sufletului.

Despre reacţiile comportamentale şi emoţionale care apar la unele femei după experienţa unui avort, reacţii care pot surveni imediat după intervenţie, sau chiar după câţiva ani, ne-au vorbit câteva tinere, îngrozite de realitatea crudă că, în numai trei luni din acest an, la Constanţa, 107 copile sub 15 ani au făcut avorturi. „Am fost zguduită de cele citite în ziarul dumneavoastră din data de 29 mai a.c. Clar, nu se mai pun la socoteală şi întreruperile de sarcină făcute în spital sau în cabinetele medicale particulare! Întrucât, la celelalte categorii de vârstă, numărul avorturilor este şi mai mare, m-am gândit că este şi de datoria mea să-mi exprim părerea, dorindu-mi din suflet ca multă lume să ia atitudine faţă de acest fenomen, ale cărui urmări, sunt sigură, cele care fac avorturi nu le intuiesc. La fel mi s-a întâmplat şi mie, acum cinci ani. Eram studentă, pe atunci, în anul doi, şi am călcat pe bec din cauză că n-am avut prezervativ şi mi-am zis că n-o să se întâmple taman atunci. Din nefericire, am rămas însărcinată, nu eram pregătită sufleteşte pentru un copil şi mi-a fost ruşine să-i spun mamei ce mi se întâmplă. Relaţia cu prietenul meu era una frumoasă, dar fiind prea tineri amândoi, am considerat că cel mai bine este să fac un avort. I-am cerut mamei bani să-mi cumpăr, chipurile, o pereche de blugi

şi m-am programat la un cabinet medical pentru intervenţie. În timp ce mă chiureta, doctorul tot insista să nu mai fiu aşa de încordată, că nu poate lucra ca lumea. Eram, însă, atât de speriată şi ameţită de

anestezie, încât mi-a fost cu neputinţă să mă relaxez. Totuşi, după chiuretaj, mi-am revenit, atât fizic, cât şi psihic, foarte repede. Am păstrat secretul până când gestul necugetat s-a întors împotriva mea.

Din cauza acelui avort, cel puţin aşa mi-au spus toţi doctorii care m-am consultat, nu mai pot rămâne însărcinată acum, când îmi doresc extrem de mult acest lucru. De câţiva ani fac tratament, dar nici un rezultat. Cred că acel copil trebuia să se nască, altfel nu-mi explic de ce spiritul lui se răzbună aşa. Nimeni nu-şi poate imagina ce este acum în sufletul meu. Am căzut în depresie, am insomnii, coşmaruri. Parcă am înnebunit, am început să-i fac pomeni în ziua în care am făcut avortul. Cred că nici un psihiatru nu-mi poate spăla sufletul, pe care-l simt pătat cu sângele acelui prunc nenăscut. Este păcat ca acum, când tinerele au la dispoziţie atâtea şi atâtea mijloace de contracepţie, să ajungă la avort” (Anastasia F., 31 ani).

Clara Ivan, 41 ani: „Eu fac parte dintr-o familie cu şase copii. Am început să spăl scutecel de la opt ani. Sătulă de atâta corvoadă, mi-am propus să nu am nici un copil. Am rămas însărcinată de vreo trei ori şi tot de atâtea ori am făcut avort. Abia când am împlinit 40 de ani am început să mă simt vinovată pentru cele trei crime. Pot să vă spun că povara vinovăţiei este imensă. Mai mult, tot ce mi s-a întâmplat rău în viaţă l-am pus pe seama acestor avorturi. Acum nu înţeleg avortul decât în situaţii limită. Recomand tuturor femeilor să se protejeze, dacă nu-şi doresc o sarcină, că, slavă Domnului, au cu ce!“

Silvia V., 37 ani: „Când aveam 26 de ani am avortat primul copil, dar n-am fost aproape deloc marcată. La 29 de ani, m-am lepădat de a doua sarcină. În timpul chiuretajului, însă, am avut senzaţia că a murit şi ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viaţă. Trăiesc cu o frică în mine, de care nu mai pot scăpa. Noapte de noapte, visez doi copii cu braţele întinse către mine, dar pe care nu reuşesc să-i ating. Apoi, mă trezesc transpirată şi îngrozită. Oare, cât o să mai fiu pedepsită pentru faptele mele? Nu mai faceţi aceeaşi greşeală ca mine, nu vă autodistrugeţi!“.

C. Voicu, 29 ani: „Am făcut un avort la 21 de ani, dar nu de capul meu, ci la sfatul prietenului meu, al părinţilor, al prietenelor mele, al doctorului de familie. De atunci, nu mai pot să râd, abia dacă zâmbesc. Nimeni nu mă înţelege. Din această cauză, m-am despărţit şi de „tatăl“ copilului nenăscut. Vreau să afle toate femeile cât de groaznic este un avort, de fapt, eu îl văd ca pe o crimă. De ce nu mi-a spus nimeni din cei care m-au sfătuit ce va urma?“.

Luiza Popa, 43 ani: „Cine spune că un avort se uită, minte! Eu cred că şansa de a-l uita o au doar femeile care se hotărăsc să nu mai repete această greşeală şi care se spovedesc unui preot“.

Sursa: CUGET LIBER • Vineri, 8 Iulie 2007