Orice Copil Are Un Nume

George Tarnea

Orice copil are un nume,
Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsa-n lume
De noapte ne-ar putea pazi.

Orice copil are o tara,
Orice copil are parinti,
Descoperind din vara-n vara
Alt joc al pasilor cuminti.

Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Calatorind pe cer la vale
Si printre spini din când în când.

Orice copil are un leagan,
Orice copil crede-n povesti,
Adapostind o lume-ntreaga-n
Curatii ochi copilaresti.

Orice copil are o mare
Pe care-si poarta barca lui,
Dar nu se-asteapta sa coboare
La tarmul marii nimanui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Si-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-al rosti pe "ieri".

Orice copil se poate face
Si floare si paun si cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecarui herb.

Orice copil are sub gene
Si stropi de roua si ghetari,
Hraniti din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând sa strânga în cuvinte
Lumina-ntregului pamânt.

Orice copil e o minune
Irepetabila precum
Ivirea zilei din genune
Si focul soarelui din scrum.

Arătarea minunată

de Danion Vasile

Profesoara a plecat din clasă. Fiind pauză, clasa a fost inundată de gălăgie. Doar trei elevi, care erau şi vecini de bloc, Ioan, Alexandru şi George, păreau impresionaţi de prima lor oră de religie. Ceilalţi începuseră să se joace…

- Eu o să îi rog pe părinţi să mă ducă duminică la biserică. Dacă biserica e Casa Domnului, înseamnă că e mare lucru, spuse Ioan. Dacă e aşa cum a spus profesoara, şi în biserică vin îngerii şi sfinţii, chiar dacă nu îi vedem, e mare lucru.

- Pe mine mă duc părinţii în fiecare duminică la biserică, aşa că o să ne vedem acolo, spuse Alexandru.

- Cum e, îţi place? – întrebă Ioan, curios.

- Da, îmi place.

- Şi vezi îngerii?

- Nu, nu îi văd, dar ştiu că sunt acolo.

- Dacă îţi place şi ţie, Ioane, să îmi spui, interveni George. O să mă duc şi eu o dată, să văd cum e. Dar nu acum, că nu vreau să pierd ultimul episod din serialul meu preferat de desene animate. Mă duc data viitoare.

- Hai acum, cu noi, zise Ioan. Pe mine m-a făcut tare curios profesoara… Părinţii mei nu merg la biserică, iar eu nu am fost decât o singură dată, cu bunicii. Dar eram mic atunci şi nu îmi prea amintesc cum a fost.

- Nu suntem noi muşchetari? Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Vino cu noi, George. E mai frumos să mergem împreună.

- Nu ştiu dacă mă lasă părinţii… O să văd, poate ajung, dar nu sunt sigur, răspunse George, nevrând totuşi să piardă desenele animate preferate.

Biserica nu era aproape de blocul lor. Duminica, la începutul slujbei, Ioan şi Alexandru s-au întâlnit în biserică. Înainte de a merge să se împărtăşească, Alexandru i-a spus lui Ioan:

TU SI CRACIUNUL – Scrisoare catre copii

de Danion Vasile

Micul meu prieten,

(Îndrăznesc să îţi spun aşa pentru simplul fapt că citeşti ceea ce ţi-am scris. Scriu gândindu-mă la tine, la frumuseţea vârstei tale. Chiar dacă nu te cunosc şi nu mă cunoşti, m-aş bucura să ştiu că rândurile mele te vor bucura.)

Înainte de a-ţi spune orice altceva, s-ar cuveni să mă prezint. Ca să nu te plictisesc îţi spun doar că mă numesc Danion Vasile. Sunt de meserie scriitor, dacă asta poate fi o meserie. Am fost o vreme şi pro fe sor de religie la o şcoală generală; adică am predat şi copiilor de vârsta ta. Mi-a fost tare drag să le vorbesc copiilor despre Dumnezeu. Poate şi de asta îţi scriu: acum trei ani eram între copiii care mă iubeau foarte mult, şi îi învăţam colinde. Şi eu îi iubeam: în pauze îmi săreau în braţe, mă jucam cu ei, eram prieteni buni.

De ce îţi scriu? Unul dintre motive este că îmi doresc ca anul acesta să fie cât mai mulţi colindă tori. Vreau să mergi la colindat. Vreau să te conving de faptul că lumea întreagă are nevoie de colindul tău, de frumuseţea colindului tău şi de frumuseţea chipului tău de colindător.

Trebuie neapărat să mergi la colindat, prietene. Trebuie neapărat să înţelegi că, pentru câteva zile, trebuie să ai meseria de colindător. Nu în sensul în care o meserie aduce bani, ci în sensul în care meseria e ceva ce te reprezintă.  Aşa cum doctorul s-a făcut doctor pentru a îngriji de trupurile bolnavilor, aşa cum preotul s-a făcut preot pentru a se îngriji de sufletele oamenilor, tot aşa, pentru câteva zile, tu trebuie să devii colindător.

Să ştii că asta este una dintre cele mai grele îndeletniciri. Este mai uşor să vinzi pâine decât să colinzi. De ce? Colindătorii vestesc lumii Naşterea Domnului. Colindătorii pe care îi vedem, dimpreună cu îngerii pe care nu îi vedem, se bucură că Hristos S-a născut, că Mântuitorul a venit printre oameni.

Cine este Mântuitorul, şi ce înseamnă acest lucru pentru tine? Greu de spus. După ce am ţinut odată o predică la Mănăstirea Râşca, o mănăstire frumoasă din Moldova, un călugăr bătrân mi-a spus: „Aţi vorbit frumos, dar eu n-am înţeles nimic.” Sper să nu rămâi şi tu cu aceeaşi părere după ce vei citi scrisoarea aceasta. Mai ales că nu scriu doar pentru a scrie, doar pentru că aceasta îmi este „meseria”, ci scriu pentru că vreau să îţi spun anumite lucruri.

Doctorul doctorilor

de Danion Vasile

De când mămica lui murise, copilul îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o boală ciudată şi murise în câteva zile, fără ca nimeni să se fi aşteptat la aşa ceva. Doctorul din satul lor fusese plecat pentru o vreme, şi nimeni nu îşi dăduse seama că starea mamei era atât de gravă încât avea neapărată nevoie de medic. De fapt toţi aşteptau întoarcerea doctorului, în care aveau mare încredere, pentru că era vestit în tot ţinutul. Dar doctorul a ajuns prea târziu, cu câteva minute înainte ca femeia să moară. Murise însă liniştită, pentru că fusese spovedită şi împărtăşită.

Ani de zile copilul se gândise să devină doctor. Până când, într-o noapte, a avut un vis…

***

Străbătuse alături de un bărbat un drum lung prin deşert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând prin sat, vedeau tot felul de bolnavi, de şchiopi, de ciungi, de orbi, de surzi… Erau prea obosiţi ca să plece mai departe, aşa că s-au hotărât să rămână peste noapte în sat. Când au intrat într-o casă de oaspeţi, gazda le-a spus: „Satul nostru îl aşteaptă pe Marele Doctor. Aţi auzit ceva, se apropie de noi?”

Musafirii nu dăduseră niciun răspuns. Copilul tăcu, gândindu-se că dacă ar spune că nu ştie nimic de vreun mare doctor ar fi putut să îl întristeze pe cel care îi primise cu atâta bunăvoinţă la el în gazdă.

Dimineaţa, când să îşi ia rămas bun, călătorii îi văzură pe cei patru copii ai gazdei. Cele trei fete se jucau pe iarbă, dar copilul cel mai mare, un băiat frumos, stătea pe un scaun.

Duminica orbului

de Danion Vasile

Andrei intră în biserică, bucuros că se află din nou în casa lui Dumnezeu. De când ieşise din spital tot aştepta momentul acesta.

Slujba de la mănăstirea Lainici era frumoasă. Îi părea rău că nu îi vedea pe monahi, îi părea rău că nu vedea icoanele. Se bucura însă că îi era mai uşor să îşi ţină mintea neîmprăştiată.

Nu mai fusese de multă vreme la Lainici. Acum venise hotărât să îşi găsească un alt duhovnic, pentru că duhovnicul lui, părintele Ioan, plecase la cele veşnice.

Din când în când se îndepărta cu mintea de la slujbă şi se ruga Domnului să găsească un duhovnic iscusit atât în lucrarea duhovnicească, cât şi în călăuzirea lui, a unui mirean, în vârtejul lumii iubitoare de păcat.

O vreme stătuse într-o mănăstire, ca să vadă dacă nu cumva locul său era acolo. Dar nu, nu avea chemare pentru monahism. „Părinte, oare de ce nu m-a primit Dumnezeu în mănăstire? De ce nu m-am învrednicit să mă călugăresc? De ce simt că locul meu este în lume?”, îl întrebase odată pe părintele Ioan.

„Dacă toţi creştinii ar pleca la mănăstiri, atunci lumea ar deveni un pustiu duhovnicesc – i-a răspuns părintele. Dar Hristos nu vrea numai mântuirea celor care sunt deja fii ai Bisericii. Vrea ca şi ceilalţi să vină la mântuire. Or, pentru asta au nevoie de modele, au nevoie de pilde. Trebuie să rămână iubitori de Dumnezeu şi în oraşe. Hristos nu a venit să întemeieze mănăstiri. A venit să îi mântuiască pe oameni. Lumea trebuie să primească învăţătura cea mântuitoare. Sfinţii Apostoli nu au stat retraşi în peşteri şi pustiuri, ci L-au propovăduit pe Hristos oamenilor care stăteau departe de calea mântuirii.

Nu te întrista că nu ai chemare spre mănăstire. Când îţi vei da seama că şi viaţa în lume este binecuvântată de Dumnezeu, când vei înţelege cât de frumoasă este viaţa de familie, tristeţea se va îndepărta de la tine.

Ar trebui să te întristezi dacă ai alege păcatul. Hristos nu ne va judeca pentru că nu am intrat în mănăstire, ci ne va judeca dacă, acolo unde am trăit, am iubit păcatul şi nu virtutea, dacă am ales voia noastră şi am lepădat voia lui Dumnezeu. Poţi duce viaţă de sfinţenie în lume, aşa cum poţi duce viaţă de păcat în mănăstire.

Chiar dacă monahii aleg o cale mai înaltă, chiar dacă nevoinţele lor sunt mai mari, calea lor nu neagă familia. Doar monahii nu au răsărit din pământ. Fără părinţi nu există copii. Dumnezeu aşteaptă ca fiecare om să îşi înmulţească talanţii pe care i-a primit. Aşa că nu fi trist că nu ai chemare spre monahism, încearcă să înţelegi că mirenii au chemarea lor, pe care o pot afla din cuvintele Sfintei Scripturi: Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.”

Gemenii

de Danion Vasile

Au fost odată, într-un sat, trei fraţi gemeni. Semănau foarte mult, atât de mult încât ţi se părea că vezi unul şi acelaşi om, de trei ori, dar în trei situaţii diferite. Unul, cel mai mare, era foarte egoist şi zgârcit. Tot timpul era nemulţumit cu ceea ce are şi faţa sa era posomorâtă. Nici când ieşea de la biserică faţa nu îi era senină.

Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel mare. Când era vesel, era leit fratele cel mic. Despre acesta din urmă, ce să spunem… Parcă trăia pe altă lume. Bucuria care i se citea pe faţă era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre fraţi. Chiar dacă fraţii săi nu erau mai mari decât el, între el şi fratele cel mare părea a fi o diferenţă de câţiva ani. Şi nu la trupuri, că erau aproape la fel de bine dezvoltaţi. Doar la chip…

Ce să mai spunem despre fratele mic? Chiar şi atunci când părinţii lor au murit, răpuşi de o boală necruţătoare, acesta a ştiut să îi îndemne pe ceilalţi să îşi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi, cu trudă, cu răbdare, au ştiut să o scoată la capăt.

Au crescut, s-au căsătorit cu fete harnice şi frumoase, au avut copii… Au mai trecut mulţi ani, copiii au crescut mari şi gemenii noştri au ajuns bunici.

Într-un an, când fraţii îşi sărbătoreau ziua de naştere şi toată familia era laolaltă, cu mulţimea de copii şi nepoţi, a apărut un bătrân cu o faţă senină, cu părul lung şi alb. A spus că are daruri pentru toţi. Şi a cerut să stea de vorbă doar cu sărbătoriţii…

- Spuneţi-mi, vă rog, cât de mult îi iubiţi pe cei din familia voastră, pe copii şi nepoţi? Eu pot să vă ajut să le faceţi un cadou, să le dăruiţi o parte din viaţa voastră.

Fraţii mai mari se uitau, miraţi, spre cel mai mic. Aveau încredere în el şi se gândeau că el îşi va da seama dacă musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar mezinul nu dădea nici cel mai mic semn de neîncredere… Era vesel ca de obicei. Zise:

- Ăsta da cadou, să primeşti puterea de a da o parte din tine altora…

Ultimul turnir

de Danion Vasile

Pe uliţe, soldaţii îmbrăcaţi în haine strălucitoare strigă cât îi ţine gura. Invită lumea la Marele Spectacol. Intrarea este liberă: arenele sunt un furnicar care creşte neîncetat. Este primul turnir la care oamenii au voie să coboare din tribune ca să fie cât mai aproape de luptători. Emoţia creşte. Timpul trece cu o viteză foarte mare.

Parcă au trecut numai câteva clipe de când Cartea a lăsat la curte provocarea. Prima reacţie a regelui a fost dură: s-a simţit jignit, s-a simţit călcat în picioare. De zeci de ani nimeni nu mai îndrăznise să ceară îngăduinţa de a se lupta cu primul dregător, cu Idolul imaginilor. Cu care nu mai fusese doborât niciodată. Şi, când nimeni nu se aştepta să îl mai vadă în arenă – pentru că oamenii se temeau de moarte - Cartea a făcut gestul care i-a surprins pe toţi.

Pentru asta Regele a condamnat Cartea la moarte pe rug. Nu ar fi vrut ca lumea să afle cât de obraznică a fost Cartea. Dar Idolul a ajuns în ultima clipă şi a stins focul. Cartea mai era întreagă. Nu aşa trebuia să moară pentru curajul ei. Idolul îi pregătise o pedeapsă mult mai umilitoare: i-a acceptat provocarea.

Şi peste câteva clipe începe lupta. Spectatorii ard de nerăbdare. Arenele sunt pline, şi nou-veniţii încearcă cu greu să îşi facă loc. Regele a promis că după turnir va avea loc o mare petrecere, în cinstea învingătorului; nu e niciun secret cine va câştiga confruntarea. Dar toţi aşteaptă să vadă cum şi cât de repede o va câştiga.

Pentru câteva clipe arena e ocupată de o mulţime de circari care jonglează cu pâini. Fac numere de senzaţie, care se termină pe placul mulţimii: pâinile sunt aruncate în tribune. Pentru câteva minute mulţimea mănâncă din ele, privind spre Marea Poartă. Şi Poarta se deschide.