Interviu cu Părintele Nicolae TĂNASE de la Parohia Valea Plopului
Proces devastator de distrugere a familiei (1)
- Vă ocupaţi cu râvnă, cu toată energia de mult timp de problemele familiei şi ale copiilor din România, probleme pe care le cunoaşteţi mai bine ca oricare altul. Cum vedeţi în aceşti ani din urmă starea familiei româneşti? Mai are ea temelie trainică?
- Din păcate, anul 2009 nu se identifică cu anii trecuţi şi cu anii mai dinainte. Din fericire, Biserica rămâne în principiile şi rânduielile ei neschimbate. Infailibilitatea Bisericii, capacitatea ei de a lucra fără greşeală, fiindcă îl are în capul ei pe Hristos, poate da nădejdea ca familia să revină în matca obişnuită. Asta înseamnă curgerea firească a vieţii în Taina cununiei şi, în casă, realizarea dezideratelor de creştere şi educare a copiilor.
- O familie tradiţională este formată din tată, mamă, copii, dar şi bunici, şi bătrâni. Care mai este acum relaţia mamă-tată şi copii şi apoi a acestora cu bătrânii, cu bunicii?
- Depinde dacă aceste trei categorii de vârste au procedat la izolare sau nu. Câtă vreme copiii nu mai petrec viaţa lor cu părinţii, pentru că părinţii şi-au izolat copiii prin televizor, prin internet, prin toate nebuniile moderne, câtă vreme părinţii nu mai au legături cu părinţii lor, respectiv bunicii copiilor, pentru că ei sunt persoane post-moderne iar ceilalţi sunt expiraţi, retrograzi, stăpâneşte ruptura. Aceasta e aşa de puternică, încât e greu să speri în refacere fără credinţă, spovedanie, rugăciune, pocăinţă.
- Aţi vorbit de relaţiile sufleteşti, le-aş zice duhovniceşti. Mai există însă o relaţie familială complet distrusă încă din anii de după revoluţia franceză de la 1789, mai ales în secolul al XIX-lea: rolul protector al familiei tradiţionale faţă de copii şi faţă de bătrâni a fost preluat de către stat. Acum statele moderne îşi asumă rolul de pater pentru copii, chiar preluându-i de la părinţi. Iar pe bătrâni i-au rupt de familia lor prin pensii, cărora înainte de anul 1850 nici nu li se cunoştea numele. Prin aceasta, cele trei vârste, cum le-aţi numit Sfinţia Voastră, sunt complet rupte unele de altele, structura familiei fiind pulverizată.
- Occidentul cunoaşte de mult aspecte mult mai grave ale acestor realităţi, chiar dacă au creat aziluri superdotate pentru bătrâni, din care lipseşte cu desăvârşire căldura dragostei familiei. Asta au făcut în primul rând. Au distrus dragostea dintre oameni, în primul rând a celor de acelaşi sânge. În primul rând copiii au nevoie de bunici. Acum nu duc lipsă gravă de părinţi, dar şi de bunici. Copiii pe care îi ocroteşte parohia noastră, în cadrul serviciului social care funcţionează după noul Statut al Bisericii, duc lipsă sufletească de părinţi, pe care încercăm să-i înlocuim, şi încă mai mare lipsă de bunici. Bunicii nu pot fi nici neglijaţi, nici înlocuiţi. Ei au rolul lor, dat de Dumnezeu, în educarea şi formarea copiilor. E bine ca statul să nu preia cu forţa rolul acesta, ci trebuie să protejeze familia. A proteja e una şi a înlocui rolul părinţilor este alta.
“Jumătate din preoţia soţului o poartă preoteasa”
- Interviu cu fiica Preotului Nicolae Tanase de la Valea Plopului
Gabriela Mavrichi este o tânără de 27 de ani care a înţeles devreme ce presupune vocaţia de preoteasă şi a îmbrăţişat-o fără reserve. Cunoaşte toate nuanţele unei “meserii” la care puţine femei s-ar înhăma, pentru că soţiile de preoţi trăiesc după o deontologie a lor care, nu odată, implică multe renunţări. O are drept exemplu pe mama ei, preoteasă, şi aşteaptă momentul în care soţul va începe să slujească.
Nu-mi amintesc de nicio prietenă din copilărie care, atunci când ne întrebam ce-o să fim când vom creşte mari, să răspundă: “eu vreau să mă fac preoteasă”. Cele mai multe dintre fete se visează doctoriţe, profesoare sau, mai nou, prezentatoare de televiziune. Şi totuşi, peste cinsprezece mii de femei din România au căpătat acest statut şi responsabilităţile ce derivă din acesta, prin căsătoria cu un teolog.
Gabriela Mavrichi este fiica preotului Nicolae Tănase, cel care a creat în Valea Screzii din judeţul Prahova, un asezământ pentru copiii pe care mamele consiliate de el au ales să nu-i avorteze ci să-i aducă pe lume şi să-i lase în grija Asociaţiei Pro Vita.
Gabriela a studiat limbi străine la Sibiu unde l-a cunoscut pe Ionuţ Mavrichi, student la teologie, pe care l-a luat de soţ imediat după absolvire. Fără să-şi fi propus asta, Gabriela calcă pe urmele mamei sale şi duce mai departe munca tatălui său.
- Ţi-ai dorit dintotdeauna să urmezi modelul mamei tale, preoteasă, şi să-ţi întemeiezi o familie cum e cea din care provii tu?
- Mi-am dorit întotdeauna o familie cu mulţi copii dar nu mi-am dorit neapărat să fiu preoteasă. Asta nu-i o hotărâre care-ţi vine într-un moment în care zici “gata, îmi place coliva, hai să mă fac preoteasă” sau ca să-ţi zică femeile “sărumâna”. Abia când te îndrăgosteşti de un teolog întrezăreşti posibilitatea. Apoi înveţi, te modelezi. În cazul meu a fost mai simplu pentru că o aveam pe mama drept exemplu. Ea l-a susţinut foarte mult pe tata în tot ce a făcut deşi poate că el şi-ar fi dorit şi mai mult. Tata ar fi vrut ca mama să renunţe la serviciu.
- Ce serviciu are mama ta?
- Educatoare. Pe lângă vocaţia de preoteasă, mama a avut şi o ambiţie profesională, ăsta nu-i un lucru rău.
- Ce presupune vocaţia de preoteasă?
- Înainte de toate, trebuie să faci toţi copiii pe care ţi-i dă Dumnezeu. Nu se pune problema reţinerii de la naştere. Trebuie să fii un model de virtute, de moralitate. Sunt canoane care spun că o virtuală preoteasă trebuie să fie fecioară când se mărită. Asta e cam delicat în ziua de azi.
- Eşti pregătită să ai oricât de mulţi copii îţi va dărui Dumnezeu?
- Asta da. Deocamdată am unul şi îmi doresc să vină şi alţii
- Ce privaţiuni implică statutul de preoteasă?
Dan Puric / Realitatea TV / Invierea Domnului 2010
Participanţii la Conferinţa anuală a Alianţei Familiilor din România au cerut măsuri concrete de apărare a familiei şi vieţii
Conferinţa anuală a Alianţei Familiilor din România (AFR), organizaţie apolitică, dedicată apărării valorilor vieţii şi familiei, a avut loc pe data de 20 martie 2010, la Timişoara, la Centrul Areopagus. Tema supusă dezbaterii în anul acesta a fost “Participarea şi implicarea slujitorilor religioşi în societatea civilă din România”. Această întâlnire a avut drept scop, pe de o parte, o mai bună cunoaştere reciprocă şi întărirea contactelordintre organizatiile societăţii civile, care împărtăşesc valori creştine, iar, pe de altă parte, crearea unui cadru propice apropierii dintre bisericile şi cultele religioase din România, în contextul apărării valorilor vieţii şi familiei.
Majoritatea discursurilor s-au concentrat asupra necesităţii implicării personalului şi slujitorilor religioşi în promovarea valorilor creştine şi tradiţionale în societate, precum şi a găsirii metodelor specifice de implicare. Conferinţa a fost concepută ca un forum care să atragă atenţia asupra pericolelor care se abat astăzi asupra valorilor familiei şi libertăţilor fundamentale, precum libertatea religioasă.
Printre conferenţiari s-au numărat reprezentanţi ai mai multor biserici din România, preoţi şi pastori bine cunoscuţi, parlamentari sau foşti parlamentari, foşti candidaţi la alegererile parlamentare şi europarlamentare, sau persoane bine pozitionate în structurile europene, unde pledează cauza valorilor.
În cuvântul de deschidere a conferinţei, dl Petre Costea, preşedintele AFR, şi-a exprimat îngrijorarea faţă „de deteriorarea valorilor şi de lipsa de interes a clasei politice de a le rectifica sau proteja. Ne pasa, si de aceia am decis să ne implicăm. Obiectivul nostru este să informăm publicul din România, familiile, asupra pericolelor care pindesc valorile, din toate unghiurile: la nivel politic, naţional, unional şi internaţional.”
Preotul Ioan Chişarău, de la Biserica Sfânta Maria Regina Păcii din Timişoara, a vorbit despre necesitatea ieşirii preoţilor în spaţiul public pentru a vorbi oamenilor. Preoţii să nu se limiteze doar la slujbele din biserică, ci „să meargă la oameni, pentru a veni în întâmpinarea problemelor lor şi a le arata calea”. De asemenea, pr. Chişarău a atras atenţia asupra nevoii de-a oferi tinerilor modele în societate. Părintele Vasile Itineanţu, reprezentantul Mitropoliei Banatului, a vorbit despre preocuparea Bisericii de a transmite mesajul divin despre familie. Domnia sa a declarat că este îngrijorat de faptul că „timpul nostru a produs o răsturnare a valorilor tradiţionale”.
Printre alţi invitaţi importanţi, prezenţi la Conferinţa de la Timişoara, s-au numărat şi dl Roger Kiska de la Alliance Defense Fund (SUA), organizaţie care, împreună cu un număr de firme de avocatură din Statele Unite, apără libertatea religioasă, valorile tradiţionale şi sanctitatea vieţii umane. Dl Kiska a vorbit despre modul în care funcţionează instituţiile europene şi cum ar trebui să acţioneze organizaţiile neguvernamentale din ţările membre ale UE în scopul protejării vieţii umane, a familiei tradiţionale. De asemenea, domnia sa a subliniat un adevăr fundamental: „Nici un document internaţional nu defineşte astăzi avortul ca fiind un drept”. El a chemat organizaţiile care apără valorile tradiţionale să-şi unească vocea într-una singură pentru a putea câştiga bătălia pentru valorile tradiţionale.
CINE AR TREBUI SĂ PLĂTEASCĂ PENTRU.......
de Andrei Claudiu Hrisman
1. …avort?
Chiar dacă în ultimele decenii s-a schimbat percepţia lumii occidentale cu referire la această problemă – sau mai degrabă ex-problemă – rămâne totuşi un factor constant în ecuaţia lumii capitaliste: cine plăteşte pentru o astfel de practică?
Unii dintre cititorii noştri vor fi consternaţi şi de-a dreptul jigniţi de îndrăzneala noastră de a readuce în discuţie problema avortului – chiar dacă dintr-o perspectivă puţin diversă.
Dacă admitem că avortul este un act imoral – alţii pot crede exact contrariul și, cel puţin în lumea democratică, sunt liberi să se afle de o parte sau de cealaltă a baricadei – , apare o problemă cel puţin interesantă: există dreptul de a beneficia de un avort subvenţionat din bugetul statului?
Dacă aruncăm o privire în negura trecutului ce se pare că nu ne mai aparţine – cel puţin nu până când vreun pseudo-genetician va descoperi că purtăm în propriile noastre gene o mică schiţă a istoriei umane, la fel cum alţii au spus că purtăm gena imoralităţii sau moralităţii, dar acesta este alt discurs – vom descoperi cu stupoare si poate chiar indignare că lucrurile nu au fost precum sunt astăzi de când e lumea şi pământul.
Avortul era un act abominabil condamnat de cei mai mulţi, indiferent de apartenenţa religioasă sau ateistă, iar aceasta până acum câteva decenii când lucrurile au început să se schimbe într-un mod cel puţin ciudat, dacă nu chiar imprevizibil şi inimaginabil pentru orice jurist, ca să nu spun teolog.
Oricum, ideea de bază este că astăzi societatea este compusă din cel puţin două categorii de indivizi care privesc diferit problema avortului: cei anti-avort şi cei pro-avort, respectiv cei „pro-Choice”.
Din punctul de vedere al statului laic, până acum câteva decenii aveam de-a face cu un act criminal condamnabil dacă avortul era voluntar şi nejustificat de raţiuni medicale serioase (caz de necesitate).
O multitudine de mişcări „culturale” şi sociale au făcut ca în majoritatea legislaţiilor occidentale avortul să nu mai intre sub incidenţa legii penale dacă sunt îndeplinite anumite condiţii cerute de respectivul stat, rămânând însă o infracţiune în toate celelalte cazuri. În esenţă, avortul devine accesibil pentru majoritatea femeilor şi aproape pentru orice motivaţie, nu întotdeauna respectându-se litera legii.
Mai mult, pentru mulţi avortul devine un drept inalienabil al femeii, un drept al omului care nu poate fi retras sub nici o formă, iar neacordarea lui transformă respectivul stat într-un stat nedemocratic şi injust. Bineînţeles, dreptul la viaţă al copilului avortat nu este garantat, din contră, acesta este considerat un simplu conglomerat de celule, fie ele şi umane.
|
